Politica de gestiune a riscurilor băncii
POLITICA
DE GESTIUNE A RISCURILOR BĂNCII
Conţinutul economic al riscului constă în posibilitatea gestiunii acestuia.
Importanţa gestiunii riscului ca activitate constă în posibilitatea de a prognoza
într-o anumită măsură producerea evenimentului de risc şi de a lua la timp deciziile
necesare în vederea reducerii riscului unor eventuale consecinţe nefavorabile.
Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea evaluării cuantificate a probabilităţii
apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează necesitatea elaborării metodelor
şi mecanismelor de diminuare a efectului negativ al evenimentelor prevăzute.
Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului de impact al riscului permite
de a le gestiona în mod mai eficient.
I. Noţiuni generale.
Riscul de creditare este condiţionat de probabilitatea neonorării obligaţiunilor
sale de către debitorii Băncii şi se manifestă, de regulă, prin nerambursarea
(completă sau parţială) a sumei de bază a creditului şi a dobânzii aferente
în termenii stabiliţi în contract.
Riscul ratei dobânzii este riscul diminuării venitului net aferent dobânzii
şi ţine de eventualele pierderi reieşite din necorepunderea sumelor activelor
şi pasivelor sensibile la modificarea ratelor dobânzii.
Riscul de capital se referă la posibilitatea Băncii de a acoperi pierderile
potenţiale generate de nerambursarea activelor riscante din contul capitalului
propriu fără a utiliza resursele atrase de la clienţi.
Riscul valutar ţine de posibilele pierderi ale Băncii rezultate din modificarea
cursului valutei naţionale. Indicatorii riscului valutar caracterizează posibilitatea
Băncii de a reacţiona la schimbarea situaţiei pe piaţa valutară a Republicii
Moldova.
Riscul de lichiditate caracterizează stabilitatea Băncii. Corespunderea scadenţelor
activelor şi a pasivelor acordă posibilitate Băncii de a-şi onora la timp obligaţiunile
sale.
Riscul operaţional se referă la posibilele pierderi ale Băncii rezultate din
acţiunile intenţionate sau neintenţionate ale colaboratorilor băncii sau a terţelor
persoane şi care se pot solda cu pierderea activelor sau a reputaţiei băncii.
II. Organele de gestiune a riscurilor.
Gestiunea riscurilor se efectuează prin elaborarea politicilor, luarea unor
decizii strategice şi tactice de către Consiliul Băncii, Comisia de Creditare,
Comitetul de Gestiune a Activelor şi Pasivelor (ALCO), Comisia Investiţională
(INCO) şi Comitetul de Creditare al Băncii.
Responsabilitatea pentru realizarea politicii de gestiune a riscului de creditare
o poartă Secţia Credite din Departamentul Vânzări, Secţiile / Serviciile relaţii
cu clientela ale filialelor Băncii.
Responsabilitatea pentru realizarea politicii riscului de capital, riscului
valutar, riscului ratei dobânzii şi riscului de lichiditate o poartă Secţia
Finanţe şi Lichiditate şi Secţia Hârtii de Valoare din Departamentul Suport.
Responsabilitatea pentru realizarea riscului operaţional o poartă Departamentul
Organizării Evidenţei şi Controlului, Secţia Tehnologii Computer, Serviciul
securitate şi Serviciul personal ale Băncii
Departamentul Suport (Secţia Tehnologii Computer) asigură suportul sistemului
informaţional pentru colectarea şi analiza informaţiei în vederea gestiunii
riscurilor. Departamentul Organizare a Evidenţei şi Controlului, Serviciul de
coordonare a lucrului cu clientela din Departamentul Vânzări coordonează colectarea
informaţiei de la toate subdiviziunile Băncii şi furnizarea unor date exacte
şi oportune, necesare pentru gestiunea eficace a riscurilor.
III. Gestiunea riscurilor.
1. Gestiunea riscului de creditare.
Băncile comerciale ce participă în procesul de creditare sunt influenţate de
anumite evenimente interne şi externe. De aceea, chiar şi în cazul unei politici
de creditare perfecte sunt inevitabile anumite pierderi la credite. Banca nu
trebuie să acorde intenţionat credite nefavorabile, însă o parte din credite
pot deveni nefavorabile în viitor. Reputaţia băncii poate fi subminată în urma
majorării cotei creditelor problematice, iar aceasta poate, la rândul său, să
influenţeze asupra poziţiei băncii pe piaţa resurselor creditare.
Pentru diminuarea riscurilor aferente activităţii de creditare Banca a elaborat
şi a implementat un sistem de gestiune a riscului de creditare. Principiile
structurale şi metodele de funcţionare a acestui sistem sunt expuse în Politica
de creditare aprobată de către Consiliul Băncii şi în Instrucţiunile privind
stabilirea relaţiilor de creditare.
Banca îşi pune scopul de a respecta permanent normele stabilite de către Banca
Naţională a Moldovei în vederea limitării riscului de creditare (datoria maximă
a unui grup de persoane, ce activează în comun, a persoanelor afiliate şi lucrătorilor
băncii, raportul sumei datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane,
care constituie după mărime primele datorii nete, la portofoliul de credite,
etc.)
În afară de aceasta Politica menţionată determină valorile maxim admisibile
ale următorilor indicatori:
- Raportul Fondului de risc faţă de portofoliul de credite – 5%
- Raportul creditelor expirate faţă de portofoliul de credite – 5%
- Raportul creditelor dubioase şi compromise faţă de portofoliul de credite
– 2%, faşă de fondul de risc – 15%.
Indicatorii de bază ai riscului de creditare caracterizează suficienţa Fondului
de risc format pentru acoperirea eventualelor pierderi rezultate în urma nerambursării
împrumuturilor.
Planificarea indicatorilor riscului de creditare al Băncii şi determinarea normelor
de risc se efectuează în mărimi absolute, fără a ţine cont de gajul disponibil
şi garanţiile acordate la creditele acordate.
2. Gestiunea riscului de capital.
Planurile anuale de activitate ale băncii stabilesc următorii indicatori absoluţi
şi relativi ai normativelor de risc de capital:
- Active ponderate la risc, inclusiv:
- Hârtii de valoare;
- Datoria la credite;
- Dobânda ce urmează a fi primită;
- Capitalul normativ total (minus mijloacele fixe nete);
- Raportul capitalului normativ total (minus mijloacele fixe nete) faţă de
activele ponderate la risc;
- Indicatorul suficienţei capitalului corelat cu activele ponderate la risc;
- Restricţii investiţionale:
- Raportul volumului de investiţii faţă de capitalul normativ total;
- Raportul investiţiilor în active materiale pe termen lung faţă de capitalul
normativ total.
3. Gestiunea riscului ratei dobânzii.
Politica în domeniul gestiunii riscului ratei dobânzii constă în stabilizarea
şi sporirea ulterioară a marjei nete aferente dobânzii.
Controlul asupra gestiunii tipului de risc menţionat este efectuat printr-un
şir de metode, principala fiind gestiunea diferenţei dintre scadenţe. Indicatorii
de bază pentru cuantificarea impactului acestui tip de risc este venitul net
aferent dobânzii obţinut de bancă şi marja netă aferentă dobânzii.
Banca poate dirija cu riscul ratei dobânzii prin modificarea scadenţelor activelor
şi pasivelor sale plasate sau atrase, a nivelului rentabilităţii activelor,
sensibile la modificarea ratei dobânzii, a diapazonului variabilităţii ratelor
dobânzii.
Banca urmează să minimizeze nu numai diferenţa dintre scadenţe, ci şi dintre
sumele pasivelor atrase sau a activelor finanţate.
În cazul stabilirii unor rate flotante atât la active cât şi la pasive, banca
va aplica următoarea tactică:
- Suma activului poate fi mai mare ca suma pasivului atras în cazul aşteptărilor
majorării ratei dobânzii;
- Suma pasivului atras poate fi mai mare ca suma activului finanţat în cazul
aşteptărilor diminuării ratei dobânzii.
Gestiunea acestui tip de risc se efectuează de către Comitetul de creditare
şi a Comitetul de dirijare a activelor şi pasivelor, care nu numai aleg strategia
de diminuare a riscului ratei dobânzii, dar şi efectuează planificarea pe termen
scurt şi lung, elaborează măsurile de protecţie contra riscului de a pierde
lichiditatea, organizează controlul asupra calităţii creditelor eliberate.
4. Gestiunea riscului valutar.
Banca delimitează două componente de bază a riscului valutar: riscul poziţiei
valutare deschise şi riscul de convertire.
Riscul poziţiei valutare deschise se determină prin poziţia valutară deschisă
a băncii, adică prin diferenţa dintre valoarea activelor şi a pasivelor într-o
anumită valută, ţinând cont de poziţiile extrabilanţiere. Reevaluarea poziţiilor
în valută străină se efectuează utilizând cursul curent de schimb al leului
moldovenesc faţă de valutele străine, stabilit de către Banca Naţională a Moldovei.
Poziţiile valutare deschise se exprimă sub forma procentuală a raportului dintre
suma poziţiei valutare deschise (calculată în lei moldoveneşti) şi mărimea capitalului
normativ total.
Poziţia închisă apare atunci când valoarea totală a obligaţiunilor de bilanţ
şi extrabilanţere într-o anumită valută este egală cu valoarea totală a activelor
de bilanţ şi extrabilanţere.
Poziţia valutară totală reprezintă suma valorilor tuturor poziţiilor lungi şi
scurte, ţinând cont de semn, exprimată în lei moldoveneşti.
Poziţia deschisă a băncii apare în cadrul prestării de către bancă a serviciilor
pentru clienţi, precum şi în rezultatul efectuării de către bancă a tranzacţiilor
de arbitraj.
Riscul de convertire ţine de restricţiile în efectuarea operaţiunilor de schimb.
Acest risc este condiţionat în special de riscul de ţară, deoarece astfel de
restricţii sunt impuse, de obicei, prin actele normative ale băncilor centrale.
Metoda de bază în gestiunea riscului poziţiei valutare deschise constă în stabilirea
limitelor poziţiei valutare. Banca respectă limitele poziţiei valutare deschise
stabilite de către Banca Naţională a Moldovei, la sfârşitul zilei operaţionale.
În baza limitelor stabilite de către Banca Naţională a Moldovei şi reieşind
din prognozele de modificare a cursurilor, Secţia Finanţe şi Lichiditate calculează
limitele poziţiei valutare deschise pentru filialele Băncii. Orice depăşire
a limitelor stabilite se lichidează prin încheierea de către filială a tranzacţiilor
respective de cumpărare / vânzare cu Secţia Finanţe şi Lichiditate la un curs,
stabilit de către dealerul valutar.
5. Gestiunea riscului de lichiditate.
În cadrul analizei riscului de pierdere a lichidităţii se verifică dacă valorile
efective ale normativelor lichidităţii curente şi pe termen lung corespund cerinţelor
Băncii Naţionale a Moldovei. Se analizează modificările indicatorilor efectivi
ai lichidităţii pentru 3 luni precedente. De asemenea, se stabilesc creanţele
şi /sau obligaţiunile băncii care au influenţat în măsura cea mai mare modificarea
valorilor normativelor lichidităţii.
Anual sunt stabilite următoarele normative ale lichidităţii:
- Lichiditatea curentă : suma activelor la vedere şi activelor pe un termen
mai mic de 30 zile raporată la obligaţiunile la vedere şi pe un termen mai mic
de 30 zile (%);
- Lichiditatea pe termen lung: suma activelor pe termen lung (cu scadenţa 2
ani şi mai mult raportată la resursele băncii (%).
În cadrul analizei riscului lichidităţii o atenţie deosebită se acordă concentrării
riscului de creditare, concentrării depozitelor, a depunerilor sau a creditelor
primite de către Bancă şi se determină riscul, ce rezultă din această concentrare.
La analiza riscului de pierdere a lichidităţii se consideră de asemenea nivelul
de dependenţă faţă de diferite categorii de creditori (piaţa interbancară, Banca
Naţională a Moldovei, clienţi – persoane juridice, clienţi – persoane fizice,
alţi creditori), precum şi nivelul de sensibilitate a creditorilor faţă de situaţia
pe piaţa monetară. Analiza modificării structurii mijloacelor atrase în volumul
total al obligaţiunilor Băncii se efectuează, compărând situaţiile din perioadele
gestionare precedente (ultimele trei date gestionare).
Structura activelor şi pasivelor băncii, precum şi corespunderea scadenţelor lor
acordă posibilitate Băncii de a-şi îndeplini obligaţiile sale şi asigură investitorilor
băncii un nivel adecvat al venitului la mijloacele investite în bancă.
Banca menţine următoarea structură a bilanţului:
| Active |
Pasive |
| Mijloace băneşti şi HVS 25-30% |
Depozite şi împrumuturi 75-80% |
| Credite (nete) 65-70% |
Capitalul băncii 18-20% |
| Mijloace fixe şi investiţii 8-10% |
|
O asemenea structură permite de a menţine 50% din capitalul băncii sub formă
de mijloace lichide, şi de a forma partea de risc a activelor (portofoliul de
credite) din contul mijloacelor atrase, cu respectarea normelor privind rezervele
obligatorii la conturile în Banca Naţională a Moldovei.
Riscurile diferenţei dintre termenele de atragere şi de plasare se dirijează prin
metode standarde aplicate de către instituţiile financiare:
- Reducerea pe un termen scurt a lichidităţii fără majorarea nivelului de cheltuieli;
- Împrumuturi interbancare – costul lor este cu 1-2 puncte procentuale mai înalt
decât suma nominală, însă ele presupun cheltuieli de regie minime;
- Tranzacţii pe piaţă deschisă SWAP , REPO – vânzarea unei părţi din active
cu răscumpărarea ulterioară a lor – costul este analogic împrumuturilor pe piaţă.
În cazul apariţiei crizei lichidităţii Banca se conduce de „Planul de acţiuni
ale Băncii în cazul crizei lichidităţii”, elaborat de către comitetul de dirijare
a activelor şi pasivelor „ALCO”.
6. Gestiunea riscului operaţional.
Pentru estimarea probabilităţii apariţiei riscului operaţional se utilizează
sistemul de evaluare a indicatorilor calitativi (concluziile auditorilor, a
auditorilor interni, a comisiei de cenzori a băncii) şi cantitativi (informaţia
privind volumul, rulajul şi pierderile, nivelul de risc al activităţii, exprimat
prin stabilitatea veniturilor).
Gestiunea riscului operaţional se bazează pe o structură organizaţională şi
proceduri interne corecte.
O altă metodă de dirijare a riscului operaţional constă în încheierea unor acorduri
cu companii de asigurare şi cu brocheri asigurători.
În practică este oportună combinarea metodelor menţionate de gestiune a riscurilor
operaţionale.
Tabel: Metodele de control a riscului operaţional.
| Instrumentul de control |
Avantajele utilizării |
| Controlul intern şi auditul intern |
Evaluarea independentă |
| Sistemul de limite la riscul operaţional |
Limitarea pierderilor posibile |
| Sistemul de rapoarte pentru stabilirea problemelor potenţiale |
Crearea stimulentelor pentru gestiunea riscului operaţional |
| Asigurarea şi reasigurarea |
Trecerea riscurilor asupra asigurătorilor |
| Formarea rezervelor (analogice rezervelor tradiţionale la credite) |
Posibilitatea compensării pierderilor potenţiale |
Întrucât manifestările posibile ale riscurilor operaţionale sunt foarte diverse,
posibilitatea reală de a stabili un control asupra lor constă în divizarea fiecărui
proces al băncii în operaţiuni - părţi componente, elaborarea unei hărţi tehnologice
a circulaţiei documentelor, identificarea şi estimarea surselor de risc şi a
manifestărilor posibile a riscului pentru fiecare operaţiune.
Controlul intern trebuie să fie instrumentul principal de dirijare a riscului
operaţional. Menirea sa este de servi în calitate de instrument de acţiuni preventive,
şi nu de a constata faptele evenimentelor deja petrecute.
